Drumuri si Tablouri

Lucrurile in general sunt foarte simple. Cum e vorba aia: viata e simpla, dar noua ne place sa o complicam? Totul are ca baza o structura, un punct A, de plecare si un punct B - pentru sosire. Ne incepem cu degetul mic de la picior si ne terminam cu un fir de par. Ne urcam in masina de la punctul A pentru a ajunge la punctul B. Ne apucam de un proiect pentru a-l termina. Toate lucrurile au un inceput pentru a avea un sfarsit. De ce atunci cand ajungem la punctul B refuzam sa acceptam lucrul asta si de cele mai multe ori cautam tot felul de scuze sau motive pentru a-l transforma intr-un punct A? De cele mai multe ori un punct B e menit sa fie doar un punct B... mai ales cand vorbim de relatii. Un punct B poate insemna o poveste de dragoste ce dureaza pana la adanci batraneti sau poate insemna inchierea alteia. Ne place sa amanam acel punct B, il cautam, il avem in fata ochilor inca de cand am facut primul pas, dar cu toate acestea amanam cat mai mult sa ajungem la el. Ne este teama de o dezamagire, asa ca pe drumul catre acesta ne bucuram sau ne amagim cu cafele, ne indulcim cu prajituri sau ne racorim cu o limonada... si in momentul "ati ajuns la destinatie" ne pierdem, ne pierdem fie ca vorbim de un "happy end"... ne amintim ploile de pe drum si pana de cauciuc, ne amintim cand am ramas fara lichid de parbriz...Si asta pentru ca acel punct B reprezinta coltisorul nostru de Rai si cum de multe ori am auzit "e prea frumos sa fie adevarat"...ne este TEAMA. Daca vorbim de un B trist, reactionam fix pe dos, ne amintim cafelele, ne amintim vata de zahar si ciripitul pasarilor, ne amintim melodia din masina...ne amintim tot ce e mai frumos si ajungem sa refuzam..."ati ajuns la destinatie". Cu toate acestea, ar trebui sa imbratisam B-ul, sa il imbratisam cu toata inima indiferent de cum e si indiferent de drumul care ne-a condus acolo.
Cum spuneam totul are un A si un B....si un tablou incepe cu un A...iar la sfarsit ceea ce conteaza e ceea ce transmite tabloul. Ce linii au fost create intre cele doua puncte, ce spatii au creat, ce forme?  Tu ce simti cand te privesti, tablou frumos?

Waste Management

De-a lungul anilor trecem prin diverse experiente, experiente despre care ne place sa credem ca ne imbogatesc. De cele mai multe ori credem corect, deoarece totul se bazeaza pe un schimb - pierdem ceva, castigam ceva. Cunoastem pe cineva, incepem sa descoperim persoana de langa noi, usor usor ideea de iubire ne "incolteste" in minte si apoi in suflet (sau acolo unde credem noi ca e sufletul). Avem grija de acest "nou" ca si cum am avea grija de o planta. Ne uitam cu drag la ea, asteptam acel firicel de verde sa se intrevada, avem grija sa ii punem apa prin fapte, vorbe si clipe. Usor, usor mandra noastra planta/ floare imboboceste, aducandu-ne zambete pe buze si aer proaspat. Ca orice floare - apare si momentul infloririi. Ne bucuram de acest lucru, admiram spectrul unic de culori al petalelor, cum verdele cu roz aduce viata in coltul unde pana acum ceva timp era doar praf. Dar, pentru ca urmeaza si un dar - care e rolul acestui proces? De ce infloresc florile? Ca sa elibereze semintele. Si atunci, ce facem? Luam semintele respective si le plantam in locul cel mai drag si anume in sufletul celui de langa noi. Ar trebui sa invatam inca de mici procesele de agricultura, sa stim ca anumite seminte trebuie pastrate "in caz de urgenta", ca pot fi situatii in care semintele noastre sa fie irosite. Ar trebui sa invatam ca indiferent de numarul de seminte, floarea trece printr-un proces clasic: nastere-crestere-maturizare-declin si moarte. Trebuie sa inveti sa ai mereu cateva seminte "puse de-o parte" si sa nu le risipesti. Ma intreb oare ce s-a ales de semintele mele, cate au dat nastere unor paduri exotice si cate s-au pierdut in seceta?

Crazy. Stupid. Love

Pe scaunul din autobuz, în drum spre aeroport, cu el abia atingându-mi umărul drept...mă uit pierdută pe geam și brusc inima îmi dictează să scriu. Trebuie să scriu, să scot avalnșa din piept și să le revărs pe foaie...din păcate nu am foi așa că singura soluție e blestematul asta de telefon, care deja știe prea multe și care de multe ori a fost părtaș stărilor mele, începând printr-un sms și terminând cu o poză uitată în galerie. Îmi iau rămas bun de la Orașul-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit, de la 3 zile nebune...mă uit la luminile din casele oamenilor și mă întreb dacă există acolo cineva cu o poveste asemănătoare cu a mea...Orașul-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit a însemnat o fugă nebună, o fugă de ce e acasă, o fugă de mine, o fugă de noi sau spre noi și o fugă de el...Îmi iau în bagaj inima, îmi aștern în telefon lacrimile neplânse și las pe străzile orașului o parte din mine. Las o parte din mine, să umble hai-hui pe străzile cu piatră cubică, să caute înțelegere in ochii trecătorilor, să se bucure de arta de a trăi și de a iubi viața. Cu o naivitate greu de imaginat, mă las pe mine cea care spera că viață e ceea ce a simțit acum câteva săptămâni. Mă las pe mine cea care se lăsa purtată de vânt. În bagaj mă iau pe mine, cea care va schimba jobul și care în loc să plece capul căutând răspunsuri pe asfalt, privește cerul, care trebuie să fie puternică și care TREBUIE să privească viața cu zâmbet chiar și atunci când ochii nu zâmbesc. O singură parte e și pe străzi cât și în drum spre aeroport: cea care crede în destin și crede în iubire, poate chiar în iubirea ce-mi atinge insesizabil mâna dreaptă...

Oglinda

Astazi ne-am reintalnit. Corpurile noastre s-au reintalnit, noi nu mai existam acolo de ceva vreme. Pielea iti era verzui-translucida, obosita de geruri si ganduri, culoarea otravii pe care ai varsat-o in nenumarate randuri a ramas impregnata pe ale tale buze, imbatranindu-le. Ceata iernii a coborat din nori pe parul tau, prin care de atatea ori m-am jucat leapsa cu razele de soare, mangaindu-l. Corpul tau s-a uscat, si bratele in care gaseam atata siguranta au devenit bariere si posibile arme....si ochii, ochii in care imi era teama sa privesc pentru ca ma priveam pe mine, si ma vedeam in toata goliciunea, expusa in totalitate, lipsita de haine, lipsita de secrete...ochii sunt cei care m-au speriat cel mai mult, par bolnavi de o cataracta, facandu-i sa semene cu o mlastina. Ochii iti erau lipsiti de emotii, lipsiti de viata. Pusi in oglinda, pot spune ca eu am intinerit de cand ne-am asezat spate in spate si am pornit pe cai diferite. Pusi in oglinda, eu am un zambet mai frumos, pe care inainte nu-l avem, ochii imi sclipesc si par vesnic indragostiti, mainile imi sunt mai expresive iar trupul pare ca traieste in armonie cu mintea mea. Pusi in oglinda...decizia noastra pare sa te fi afectat doar pe tine. Pusi in oglinda, pare ca eu ca o fiara salbatica ti-am luat ultima bucatica de "uman", ultima radacina a emotiilor si am plantat-o in sufletul meu. Pusi in oglinda, viata ta infloreste pe buzele mele si in ochii mei. Ma intreb oare, daca am da mastile jos si daca in loc sa ne oglindim unul in cealalt, ne-am oglindi intr-o oglinda reala - ce ar ramane? Tu stii cel mai bine ce ramane din tine, atunci cand te privesti. Cat despre mine - tot ce pot spune este ca am invatat sa vad frumusetea florilor de mucegai - si ca in putred exista frumos, si acolo undeva exista acea  radacina a emotiilor care desi plapanda acum cu timpul va deveni floare si zambetul va fi zambet, nu va mai fi lacrima iar sclipirea din ochi va fi emotie nu aparenta. FLORI DE MUCEGAI

Despre frica si alti demoni

Ne este prea frica, prea frica de viata. De ceea ce inseamna aceasta. Frica ne anihileaza sufletul, trairile, puterea prezentului. Timpul? Timpul se scurge fara voia noastra. Intram intr-o lupta nebuna cu viata, cu noi, cu frica de a ne defini. Frica de viitor, de actiunile noastre prezente si viitoare, frica de trecut...De ce ne e frica de trecut? Cand acesta ramane trecut, indiferent de prezent sau de viitor? Frica este o parte din noi pe care trebuie sa o acceptam dar pe care trebuie sa o punem acolo unde ii e locul, intr-un colt. Cel mai greu este atunci cand iti este frica de ceea ce devii, iar tu devii in fiecare zi un nou om, devii suma a ceea ce ai fost, ti-ai creat o baza din trecutul tau, din actiunile si gandurile tale. Ne place sa credem si sa fim liberi dar ne cautam catuse, ne fabricam lanturi din tot ceea ce ne inconjoara. Ne e frica de prea multa libertate. Cu cat o cautam mai mult, cu atat ne incatusam mai tare. Ne cautam limitele, cautam pareri, asteptam reactii ce ar putea impiedia actiunile noastre viitoare...si toate aceste lucruri din frica. Frica de a ne asuma, frica de "da.EU". Si in tot acest timp, timpul.....trece.

Dans

 

  

       Îmi place să îmi beau cafeaua în mijlocul patului, acolo unde pernele păstrează încă parfumul tău. Ciudat, ești lângă mine chiar dacă nu ești aici. De multe ori încerc să te alung, dar măruntaiele mele alcătuiesc terenul tău de joacă preferat. Sunt zile în care aș vrea ca mintea să lucreze dedicată și la capacitate maximă, dar tu ca un copilandru alergi din inima-mi ce ți-a servit ca pat direct pe dealurile creierului meu. Începi să țopăi, să-mi tragi de neuroni, să mă întrebi "îți mai aduci aminte?", mă încrunt pentru o clipă dar ca întotdeauna nu îți pot rezista și atunci cu un zâmbet tâmp eu mă alătur ție... Îmi place să te știu acolo, mă simt împlinită și mereu în siguranță. Cu toate astea, când te revăd seara simt că a trecut o zi de când nu te-am văzut și atunci te copleșesc cu o furtună de emoții și cuvinte. Tu mă privești, ești obosit, ai fost întreaga zi cu mine așa că acum e greu să asculți a doua oară tot ceea ce tu știi deja. Probabil că îți e greu să mă asculți, dar ochii....ochii tăi îmi zâmbesc, mă îmbrățișează și mă alintă, mă sărută pe fruntea-mi deja încruntată. Probabil că mă voi îmbufna, e rândul meu să mă comport ca un copil. Nu, nu e nevoie să mă împaci. Tot ceea ce vreau să știi în astfel de momente este că deși fruntea-mi e încruntată, sufletul meu dansează. Dansează de când te-am cunoscut. Fără oprire. 

10, cu felicitări!

   

     Viața este atât de scurta iar noua ne ia atât de mult timp să învățam să trăim. Luăm ca și garantat faptul că trăim și începem să învățăm alte lucruri: să mergem, să vorbim, să citim, să ne jucăm, dezvoltam pasiuni, ne ascuțim simțurile,  descoperim sentimentele...și ultimul lucru pe care îl învățăm este SĂ  TRĂIM, de cele mai multe ori PREA TÂRZIU. Ar trebui să fie prima lecție, ar trebui să avem meditații, cercuri de lectură despre acest subiect. Să învățăm să trăim frumos, să zâmbim, să gândim pozitiv, să ne bucurăm de pașii mici de zi cu zi și de viață, chiar dacă e o linie dreaptă sau sinusoidală. Niciodata nu e prea târziu pentru "10, cu felicitări!" pe foaia vieții, TRĂIEȘTE! Indiferent dacă asta înseamnă  un sport extrem, sau ceva ce nu poate fi înțeles de ceilalți,  o buruiană din grădină sau un râs zgomotos, să dai acel telefon, să îți spui temerile sau să spui TE IUBESC.