Îmi place să îmi beau cafeaua în mijlocul patului, acolo unde pernele păstrează încă parfumul tău. Ciudat, ești lângă mine chiar dacă nu ești aici. De multe ori încerc să te alung, dar măruntaiele mele alcătuiesc terenul tău de joacă preferat. Sunt zile în care aș vrea ca mintea să lucreze dedicată și la capacitate maximă, dar tu ca un copilandru alergi din inima-mi ce ți-a servit ca pat direct pe dealurile creierului meu. Începi să țopăi, să-mi tragi de neuroni, să mă întrebi "îți mai aduci aminte?", mă încrunt pentru o clipă dar ca întotdeauna nu îți pot rezista și atunci cu un zâmbet tâmp eu mă alătur ție... Îmi place să te știu acolo, mă simt împlinită și mereu în siguranță. Cu toate astea, când te revăd seara simt că a trecut o zi de când nu te-am văzut și atunci te copleșesc cu o furtună de emoții și cuvinte. Tu mă privești, ești obosit, ai fost întreaga zi cu mine așa că acum e greu să asculți a doua oară tot ceea ce tu știi deja. Probabil că îți e greu să mă asculți, dar ochii....ochii tăi îmi zâmbesc, mă îmbrățișează și mă alintă, mă sărută pe fruntea-mi deja încruntată. Probabil că mă voi îmbufna, e rândul meu să mă comport ca un copil. Nu, nu e nevoie să mă împaci. Tot ceea ce vreau să știi în astfel de momente este că deși fruntea-mi e încruntată, sufletul meu dansează. Dansează de când te-am cunoscut. Fără oprire.
