De-a lungul anilor trecem prin diverse experiente, experiente despre care ne place sa credem ca ne imbogatesc. De cele mai multe ori credem corect, deoarece totul se bazeaza pe un schimb - pierdem ceva, castigam ceva. Cunoastem pe cineva, incepem sa descoperim persoana de langa noi, usor usor ideea de iubire ne "incolteste" in minte si apoi in suflet (sau acolo unde credem noi ca e sufletul). Avem grija de acest "nou" ca si cum am avea grija de o planta. Ne uitam cu drag la ea, asteptam acel firicel de verde sa se intrevada, avem grija sa ii punem apa prin fapte, vorbe si clipe. Usor, usor mandra noastra planta/ floare imboboceste, aducandu-ne zambete pe buze si aer proaspat. Ca orice floare - apare si momentul infloririi. Ne bucuram de acest lucru, admiram spectrul unic de culori al petalelor, cum verdele cu roz aduce viata in coltul unde pana acum ceva timp era doar praf. Dar, pentru ca urmeaza si un dar - care e rolul acestui proces? De ce infloresc florile? Ca sa elibereze semintele. Si atunci, ce facem? Luam semintele respective si le plantam in locul cel mai drag si anume in sufletul celui de langa noi. Ar trebui sa invatam inca de mici procesele de agricultura, sa stim ca anumite seminte trebuie pastrate "in caz de urgenta", ca pot fi situatii in care semintele noastre sa fie irosite. Ar trebui sa invatam ca indiferent de numarul de seminte, floarea trece printr-un proces clasic: nastere-crestere-maturizare-declin si moarte. Trebuie sa inveti sa ai mereu cateva seminte "puse de-o parte" si sa nu le risipesti. Ma intreb oare ce s-a ales de semintele mele, cate au dat nastere unor paduri exotice si cate s-au pierdut in seceta?
