Crazy. Stupid. Love

Pe scaunul din autobuz, în drum spre aeroport, cu el abia atingându-mi umărul drept...mă uit pierdută pe geam și brusc inima îmi dictează să scriu. Trebuie să scriu, să scot avalnșa din piept și să le revărs pe foaie...din păcate nu am foi așa că singura soluție e blestematul asta de telefon, care deja știe prea multe și care de multe ori a fost părtaș stărilor mele, începând printr-un sms și terminând cu o poză uitată în galerie. Îmi iau rămas bun de la Orașul-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit, de la 3 zile nebune...mă uit la luminile din casele oamenilor și mă întreb dacă există acolo cineva cu o poveste asemănătoare cu a mea...Orașul-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit a însemnat o fugă nebună, o fugă de ce e acasă, o fugă de mine, o fugă de noi sau spre noi și o fugă de el...Îmi iau în bagaj inima, îmi aștern în telefon lacrimile neplânse și las pe străzile orașului o parte din mine. Las o parte din mine, să umble hai-hui pe străzile cu piatră cubică, să caute înțelegere in ochii trecătorilor, să se bucure de arta de a trăi și de a iubi viața. Cu o naivitate greu de imaginat, mă las pe mine cea care spera că viață e ceea ce a simțit acum câteva săptămâni. Mă las pe mine cea care se lăsa purtată de vânt. În bagaj mă iau pe mine, cea care va schimba jobul și care în loc să plece capul căutând răspunsuri pe asfalt, privește cerul, care trebuie să fie puternică și care TREBUIE să privească viața cu zâmbet chiar și atunci când ochii nu zâmbesc. O singură parte e și pe străzi cât și în drum spre aeroport: cea care crede în destin și crede în iubire, poate chiar în iubirea ce-mi atinge insesizabil mâna dreaptă...

Oglinda

Astazi ne-am reintalnit. Corpurile noastre s-au reintalnit, noi nu mai existam acolo de ceva vreme. Pielea iti era verzui-translucida, obosita de geruri si ganduri, culoarea otravii pe care ai varsat-o in nenumarate randuri a ramas impregnata pe ale tale buze, imbatranindu-le. Ceata iernii a coborat din nori pe parul tau, prin care de atatea ori m-am jucat leapsa cu razele de soare, mangaindu-l. Corpul tau s-a uscat, si bratele in care gaseam atata siguranta au devenit bariere si posibile arme....si ochii, ochii in care imi era teama sa privesc pentru ca ma priveam pe mine, si ma vedeam in toata goliciunea, expusa in totalitate, lipsita de haine, lipsita de secrete...ochii sunt cei care m-au speriat cel mai mult, par bolnavi de o cataracta, facandu-i sa semene cu o mlastina. Ochii iti erau lipsiti de emotii, lipsiti de viata. Pusi in oglinda, pot spune ca eu am intinerit de cand ne-am asezat spate in spate si am pornit pe cai diferite. Pusi in oglinda, eu am un zambet mai frumos, pe care inainte nu-l avem, ochii imi sclipesc si par vesnic indragostiti, mainile imi sunt mai expresive iar trupul pare ca traieste in armonie cu mintea mea. Pusi in oglinda...decizia noastra pare sa te fi afectat doar pe tine. Pusi in oglinda, pare ca eu ca o fiara salbatica ti-am luat ultima bucatica de "uman", ultima radacina a emotiilor si am plantat-o in sufletul meu. Pusi in oglinda, viata ta infloreste pe buzele mele si in ochii mei. Ma intreb oare, daca am da mastile jos si daca in loc sa ne oglindim unul in cealalt, ne-am oglindi intr-o oglinda reala - ce ar ramane? Tu stii cel mai bine ce ramane din tine, atunci cand te privesti. Cat despre mine - tot ce pot spune este ca am invatat sa vad frumusetea florilor de mucegai - si ca in putred exista frumos, si acolo undeva exista acea  radacina a emotiilor care desi plapanda acum cu timpul va deveni floare si zambetul va fi zambet, nu va mai fi lacrima iar sclipirea din ochi va fi emotie nu aparenta. FLORI DE MUCEGAI