Pe scaunul din autobuz, în drum spre aeroport, cu el abia atingându-mi umărul drept...mă uit pierdută pe geam și brusc inima îmi dictează să scriu. Trebuie să scriu, să scot avalnșa din piept și să le revărs pe foaie...din păcate nu am foi așa că singura soluție e blestematul asta de telefon, care deja știe prea multe și care de multe ori a fost părtaș stărilor mele, începând printr-un sms și terminând cu o poză uitată în galerie. Îmi iau rămas bun de la Orașul-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit, de la 3 zile nebune...mă uit la luminile din casele oamenilor și mă întreb dacă există acolo cineva cu o poveste asemănătoare cu a mea...Orașul-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit a însemnat o fugă nebună, o fugă de ce e acasă, o fugă de mine, o fugă de noi sau spre noi și o fugă de el...Îmi iau în bagaj inima, îmi aștern în telefon lacrimile neplânse și las pe străzile orașului o parte din mine. Las o parte din mine, să umble hai-hui pe străzile cu piatră cubică, să caute înțelegere in ochii trecătorilor, să se bucure de arta de a trăi și de a iubi viața. Cu o naivitate greu de imaginat, mă las pe mine cea care spera că viață e ceea ce a simțit acum câteva săptămâni. Mă las pe mine cea care se lăsa purtată de vânt. În bagaj mă iau pe mine, cea care va schimba jobul și care în loc să plece capul căutând răspunsuri pe asfalt, privește cerul, care trebuie să fie puternică și care TREBUIE să privească viața cu zâmbet chiar și atunci când ochii nu zâmbesc. O singură parte e și pe străzi cât și în drum spre aeroport: cea care crede în destin și crede în iubire, poate chiar în iubirea ce-mi atinge insesizabil mâna dreaptă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu