10, cu felicitări!

   

     Viața este atât de scurta iar noua ne ia atât de mult timp să învățam să trăim. Luăm ca și garantat faptul că trăim și începem să învățăm alte lucruri: să mergem, să vorbim, să citim, să ne jucăm, dezvoltam pasiuni, ne ascuțim simțurile,  descoperim sentimentele...și ultimul lucru pe care îl învățăm este SĂ  TRĂIM, de cele mai multe ori PREA TÂRZIU. Ar trebui să fie prima lecție, ar trebui să avem meditații, cercuri de lectură despre acest subiect. Să învățăm să trăim frumos, să zâmbim, să gândim pozitiv, să ne bucurăm de pașii mici de zi cu zi și de viață, chiar dacă e o linie dreaptă sau sinusoidală. Niciodata nu e prea târziu pentru "10, cu felicitări!" pe foaia vieții, TRĂIEȘTE! Indiferent dacă asta înseamnă  un sport extrem, sau ceva ce nu poate fi înțeles de ceilalți,  o buruiană din grădină sau un râs zgomotos, să dai acel telefon, să îți spui temerile sau să spui TE IUBESC.

Niciunde...

   
     Și acum, te întreb pe tine - sămânță: de unde aparții? Din pomul ce-ai născut, aflat la mile-n depărtare? Sau solului fertil - în care-ai încolțit?

Punct.

   

Sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să ți le spun. Mi-ar fi mai simplu dacă te-aș putea pune sub pielea mea, sub venele mele, în spatele ochilor mei. Ar fi atât de ușor și am avea nevoie doar de câteva minute. De sub pielea mea, ca un simplu spectator ai putea privi către piesa vieții mele, ai putea să mă vezi jucând diverse roluri, transpunându-mă în diverse stări...ai putea să simți ceea ce simt eu în fiecare rol. Ai putea vedea sceneta pe care am jucat-o împreună, te-ai putea vedea pe tine și te-ai putea admira sau critica pentru felul în care ți-ai spus replicile, ai privi totul atât de obiectiv...sau mai bine zis ai privi la fel de subiectiv dar prin alte pupile. În câteva minute totul ar fi clar, replicile ar avea un punct.

Pitite

 

Cât de greu așterni cuvinte pe foaie uneori. Când gândurile și simțurile se aleargă nebune prin vene, când ai atâtea stări, idei și bătăi de inimă...cuvintele sunt timide...se ascund undeva într-un colț și privesc cu teamă și uimire la acea fugă haotică...Cuvintele știu din prima clipă de ce e cursa aia nebună și mai ales care va fi rezultatul. Acționând ca un expert în "Relații Publice" pot descrie fiecare secundă cu o claritate uimitoare, pot ridica în slăvi o acțiune sau o pot face de "râsul lumii", pot eticheta totul atât de ușor...și totuși atunci când e cursa asta nebună, când simțurile sau gândurile au nevoie  de "Cuvinte", când vrei să le așezi pe hârtie...când ai nevoie de aplauze sau huiduieli...ele prefer să stea ascunse în umbre.

Pe străduțe

     În interiorul pieptului meu se ascunde un oraș. Un oraș cu oameni vii și veseli, oameni  care se sărută pasional pe străzile orașului, oameni care plâng în mansarde, oameni care fumează pe trepte de scări, oameni care se pregătesc să se mute în alte orașe...Clădirile diferă, sunt noi, sunt vechi...Sunt și fantome ce se plimbă nestingherite prin oraș...Sunt grădini ce ascund îndrăgostiți, sunt muzee cu fotografii...sunt cafenele cu muzica de noapte...Sunt copii cu râsete puternice...Sunt jucării...Sunt cofetării...E roz și e și verde...Sunt școli cu fluturi în stomac...Sunt fotografii alb-negru și acorduri de chitară...Sunt ploi de vară și conversații în toi de noapte...Sunt seri nebune cu dans în răsărit de soare...E fum de țigară și roșu de vin...Sunt delfini de argint...Sunt rețete moștenite de la mame...Sunt pași mărunți și pași alerți...E un cer plin de stele...

 La margine de oraș există un cimitir, acolo sunt îngropate cuvinte, întrebări și răspunsuri, stări și amintiri.